duminică, 6 decembrie 2015

Desfiinţaţi art.253 din LEN nr 1/2011!



Articolul 253 în instituţiile de invatamant preuniversitar


Un articol care suscita o indelunga discutie dublata de o mare nemultumire si tenisuni neproductive nu poate fi considerat bine gandit sau bine intentionat in vederea modernizarii si dezvoltarii invatamantului preuniversitar.
Declarat neconstitutional in anul 2014 de CCR, articolul 253[1] asa cum a fost formulat in Legea 1/5.01.2011 nu numai ca rezista, dar a devenit instrumentul preferat al unora dintre managerii scolilor si liceelor romanesti pentru improspatarea resursei umane[2].

Prin acest articol se constituie o oportunitate pentru echipa manageriala de a-si intari structura de personal didactic printr-o retea de yes-meni care, inevitabil, fac parte din asa-zisul grup informal al scolii.
Un efect direct este generarea unei inflatii de ore sub forma de optionale, aprofundari, extinderi pentru care sunt solicitati, de cele mai multe ori, suplinitori cu vechime destul de mare si carora, le sunt constituite, intr-un termen relativ scurt, norme intregi, ceea ce permite invocarea articolului si titularizarea pe post. Ne intrebam daca este corect ca un profesor sa fie numit titular si sa aiba un numar de 5-6 optionale in norma intr-un an scolar?
Consideram ca ar fi bine sa spunem ca nu exista un control extern (v. parinti, elevi, comunitate) al necesarului de optionale, aprofundari si extinderi atata vreme cat sunt impuse ca oferta la decizia scolii la clasele de inceput de nivel a-IX-a si a V-a sau de sfarsit de nivel a XII-a, precum si la clasele cu diriginti permisivi.  
O alta situatie asupra careia ar trebui sa se revina si sa se corecteze este cazul in care, un cadru didactic este primit in scoala pentru completare de norma, raportul fiind de 12ore + 6ore de completare, este titularizat si raportul ajunge treptat sa se inverseze:  4ore + 17ore de completare din TC[3].
Sa fi devenit articolul 253 o maniera de a evita transferul asa cum este el prevazut in legislatie?
Asociata cu aceasta miscare este incalcarea principiului continuitatii in cazul titularilor deja existenti in institutie care sunt obligati sa accepte ore de CDS si sa cedeze ore de TC pentru a se crea noi posibilitati de angajare.

Cresterea ingrijoratoare a numarului de titulari care a fost observata de mare parte din oamenii aflati in sistem va conduce pe termen mediu la conflicte de munca in contextele noi spre care va evolua invatamantul: reamenajarea curriculara ce va implica o noua oferta educationala la nivelul institutiilor din preuniversitar, separarea locativa a nivelurilor de studiu, primar, gimnazial, secundar inferior si superior pentru o aliniere a orarului la normele europene sau concurenta institutionala din circumscriptie.

Ceea ce propunem este eliminarea acestui articol din Legea educatiei nationale si mentinerea concursului national unic de titularizare pe o perioada de cel putin 10 ani coroborat cu deblocarea posturilor si incurajarea mobilitatii personalului didactic pe criterii de competenta si eficienta.
Un articolul in umbra caruia sunt semnalate numeroase situatii incorecte si care creeaza iluzia unei false garantari a numirii pe post nu poate fi agreat intr-un sistem european de educatie.
Nu in ultimul rand, la nivelul Ministerului si la nivelul ierarhic inferior, Inspectorate, managementul resurselor umane ar trebui sa insemne o monitorizare atenta a parcursului personalului din scoli si licee prin compararea documentelor justificative inaintate de manageri cu starea de fapt interna. 

                                                                                Un profesor titular din Sectorul 5

[1] Pentru reamintirea textului articolului initial, citam integral din Legea educatiei nationale:    «(1) Cadrele didactice netitulare calificate care au participat la concursuri de titularizare în anii 2008, 2009, 2010 şi 2011, care au obţinut cel puţin nota 7 şi au ocupat un post/o catedră, devin titulare în sistemul de învăţământ preuniversitar, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii generale:
a) se certifică viabilitatea postului/catedrei;
b) consiliul de administraţie al şcolii respective este de acord. » . In prezent, articolul este urmatorul cf OUG/2013 : « (1) Cadrele didactice netitulare calificate care au participat in ultimii 6ani la concursul national unic de titularizare, care au obtinut cel putin nota/media 7şi au ocupat un post/o catedră, devin titulare în sistemul de învăţământ preuniversitar, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii generale:
a) se certifică viabilitatea postului/catedrei; b) consiliul de administraţie al şcolii respective este de acord. ».
2 Cazurile pe care le vom prezenta sunt efectele titularizarilor prin acest articol in perioada 2013-2014 desi ar putea fi verificate toate situatiile incepand chiar cu anul 2011 cand a fost promulgata Legea 1.
3 TC=ore de trunchi comun.



vineri, 14 august 2015

ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR DIN ROMÂNIA LA RĂSCRUCE DE DRUMURI



ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR DIN ROMÂNIA
LA RĂSCRUCE DE DRUMURI

            În urmă cu patru ani scriam, împreună cu mai tânărul coleg Florin Emanuel Marinescu, o lucrare intitulată „Învăţământul superior din România la răscruce de drumuri” în care -pentru prima dată- învăţământul superior din ţara noastră era pus sub lupă, pentru o perioadă semnificativă a existenţei sale, şi anume 1950-2010.
            Hotărâsem să scriem această carte, nu foarte mare, doar 126 de pagini, din dorinţa de a cunoaşte şi înţelege mai bine realităţile româneşti ale unui domeniu -zic eu- fundamental al existenţei poporului român şi al naţiunii noastre: educaţia.
            După un an întreg de cercetări şi informări desfăşurate în principalele instituţii ale Statului Român responsabile cu acest domeniu, vedea lumina zilei această carte, care -în opinia noastră- avea două mari „sarcini” de rezolvat: să analizeze şi să prezinte cifric şi faptic situaţia învăţământului superior din România începând cu anul 1950 şi terminând cu sfârşitul anului 2010 şi să încerce să explice de ce învăţământul superior din România se află astăzi (în anul 2011 de fapt...) la o mare răscruce de drumuri, decisivă pentru evoluţia viitoare nu numai a acestui domeniu dar mai ales pentru evoluţia societăţii româneşti, şi chiar pentru existenţa naţiunii române aşa cum o ştim astăzi.
            Astăzi, la aproape patru ani de la apariţia cărţii, realizez faptul că acum, mai mult decât oricând, această problemă a învăţământului superior din România este de stringentă actualitate, extrem de importantă pentru societatea pe care o pregătim pentru anii viitori. Citind capitolul dedicat Educaţiei şi Cercetării din Strategia de Guvernare a PNL, pot să îmi dau seama cât de actuale sunt problemele ridicate în paginile acelei cărţi. Spun acest lucru nu numai pentru că în Strategia Naţională se regăsesc cele mai importante probleme care macină învăţământul superior din ţara noastră, dar mai ales pentru că transformarea profundă a societăţii noastre, deci implicit şi a sistemului de educaţie, devine o necesitate imperativă pe care nu o putem ignora. Sintagma România lucrului bine făcut ascunde în ea un profund adevăr: tot ceea ce facem, în orice domeniu, trebuie bine făcut! Şi acest lucru se dovedeşte mai ales în domeniul educaţiei şi al cercetării ştiinţifice.
            Învăţământul superior reprezintă un domeniu elitist al educaţiei. Este aceea parte a sistemului de educaţie naţional care are menirea de a finaliza pregătirea profesională a studenţilor. Dar învăţământul superior nu se ocupă doar cu pregătirea profesională a studenţilor. Acest sistem are şi o altă valenţă, aş spune cu mult mai importantă decât pregătirea „profesională” a viitorilor specialişti, şi anume pregătirea pentru a deveni oameni întregi, reali, adevăraţi, pe care societatea să se poată baza şi care să transmită mai departe urmaşilor lor esenţa societăţii româneşti, aşa cum este ea „rotundă” şi „dodoloaţă”. Din păcate, însă, educaţia, ca de altfel întreaga societate românească, se află într-o comă profundă şi perpetuă de 25 de ani încoace. Şi pentru ca moartea să fie nu numai clinică, ci şi ireversibilă, clasa politică românească, mai ales cea a ultimilor ani, a reuşit să distrugă până şi ultima redută a rezistenţei educaţiei şi învăţământului, şi anume profesorul! Dacă în urmă cu ani şi ani, în perioada interbelică, dar pentru anumite domenii chiar şi în negrii ani ai comunismului, universităţile din România au avut ca dascăli adevătate personalităţi ale domeniilor respective, profesori extraordinari, adevărate valori ale ştiinţei şi culturii româneşti, din păcate astăzi, odată cu schimbarea generaţiilor, ne dăm seama că şcoala înaltă românească tinde să devină mai degrabă o superbă şi viabilă fabrică naţională de diplome, spre disperarea oamenilor conştienţi care îşi dau seama ce efecte dezastruase poate avea acest proces pe termen mediu şi lung pentru întreaga noastră societate.
            Dacă ne uităm la tabloul general al învăţământului superior din România nu putem ignora faptul că în ultimii 25 de ani a trecut prin transformări colosale, unele „mai bune decât altele”!.. După boom-ul natalist înregistrat în România la sfârşitul anilor ´60, după Revoluţie am asistat la o adevărată explozie a numărului studenţilor din România. De la aproape 160.000 studenţi în 1989, la începutul deceniului doi al mileniului trei, România avea aproape 1 milion de tineri cuprinşi în forme de stat sau particulare ale învăţământului superior. Această „explozie demografică” a învăţământului superior, justificată de unii prin subdezvoltarea sistemului universitar în perioada comunistă şi prin ”necesitatea tot mai crescândă de specialişti înalt calificaţi”(!!!), venea în condiţiile în care nivelul şomajului în anul 2003 de exemplu, atingea valoarea de 13,5%, demonstrând fără putere de tăgadă realitatea „amară” a uneia dintre cele mai grele probleme ale învăţământului superior românesc, şi anume slaba, excesiv de slaba, absorbţie a specialiştilor pe piaţa forţei de muncă înalt calificată. Într-adevăr, una dintre cele mai importante probleme legate de învăţământul superior este slaba valorificare a forţei de muncă rezultate din pregătirea universitară. Zeci de procente din totalul absolvenţilor de studii superioare, atât de la stat cât şi de la particular, intră direct în şomaj, odată cu finalizarea studiilor. Mulţi dintre studenţi, ajunşi la terminarea primului ciclu universitar, preferă să intre la master, în al doilea ciclu universitar, numai pentru a prelungi agonia lipsei locurilor de muncă cu măcar încă doi ani. Mai mult, zeci de procente din totalul absolvenţilor de studii superioare, de licenţă şi de master, reuşesc să se încadreze în muncă, în job-uri cu mult sub nivelul pregătirii lor profesionale. Mulţi dintre foştii mei studenţi sunt vânzători la McDonalds, la Vodafone sau mai ştiu eu pe la ce firme care nu au absolut nimic comun cu meseria pe care şi-au ales-o. Să nu uităm că din totalul absolvenţilor uneia din cele mai prestigioase facultăţi a Universităţii din Bucureşti, anul trecut, doar 16% şi-au găsit un loc de muncă în domeniul în care s-au pregătit şi asta în condiţiile în care la admitere concurenţa la această facultate este în jur de 13 candidaţi pe loc! Şi asta în condiţiile în care domnul prim-ministru actual vorbea de crearea a peste 1 milion (!!!) de noi locuri de muncă, în special pentru tineri, inclusiv tineri cu înaltă pregătire profesională!
            Un alt element interesant legat de transformarile pe care învăţământul superior din România le-a suferit în ultimele perioade este şi cel legat de învăţământul privat. Dacă în 1992, anul în care apare învăţământul superior privat în ţara noastră, raportul între învăţământul de stat şi cel privat era de 64 la 36%, în 2010, acest raport ajunsese la 50%/50%. Explicaţia trebuie căutată în nivelul pregătirii şcolare oferit de unităţile private şi de provenienţa cadrelor care predau în acest sector.
            Un subiect care cu siguranţă va fi discutat în cadrul comisiilor de specialitate este cel legat de structura învăţământului superior din România. Dacă până în 1989, economia românească era bazată pe dezvoltare industrială intensivă, ceea ce ducea la un necesar foarte mare de absolvenţi în domeniul ştiiţelor exacte şi al ştiinţelor tehnice, în prezent societatea românească este bazată pe activităţi terţiare şi cuaternare, ceea ce schimbă necesarul absolvenţilor de studii superioare către ştiinţe umaniste, economice, juridice etc. Această schimbare este obstrucţionată de inerţia care patronează acest sistem de învăţământ universitar, inerţie datorată în special greutăţii cu care cadrele didactice se adaptează la noile realităţi ale societăţii. În plus, structura pe grupe de vârstă a cadrelor didactice, care arată o majoră îmbătrânire a corpului didactic universitar accentuează acest fenomen. Profesorii universitari, mare parte dintre ei promovaţi rapid după anii 1995-1996, nu au reuşit să se adapteze noilor cerinţe şi deschiderii europene pe care sistemul universitar trebuie să-l aibă. Mulţi dintre ei nu vorbesc în mod cursiv o limbă internaţională, nu sunt stăpâni pe tehnica IT iar metodele de predare folosite în faţa studenţilor sunt specifice sfârşitului de deceniu şapte al secolului trecut! În aceste condiţii, cu greu se poate vorbi de o dinamică sănătoasă a învăţământului superior românesc....
            Toate aceste elemente trebuie să fie luate în seamă atunci când se vorbeşte de ierarhia universitară, element de bază de care va depinde din ce în ce mai mult finanţarea în domeniul universitar. Ierarhizarea universităţilor reprezintă un subiect extrem de delicat, pentru că acest domeniu influenţează în mod direct activitatea didactică din universitate dar şi nivelul de cointeresare al profesorilor. Din păcate, în ultimii ani am asistat doar la nenumărate promisiuni în acest domeniu, guvernul ocolind în permanenţă problema normării şi a salarizării, în special a gradelor didactice de la baza ierarhiei salariale, asistenţi şi lectori. Acest lucru s-a văzut în scăderea permanentă a numărului de tineri interesaţi în a desfăşura o carieră universitară, o pierdere imensă pentru educaţia generaţiilor viitoare ale României.
            Unul dintre cele mai importante elemente care îşi pune amprenta asupra calităţii învăţământului superior, în ansamblu, este cel legat de structura piramidei cadrelor didactice din domeniul universitar. Dacă în 1989 (situaţie continuată până în anii ´95-2000) raportul între numărul de asistenti-lectori-conferenţiari şi profesori plini, era aproximativ normal, asigurand o evoluţie ulterioară sănătoasă a forţei de muncă din domeniu, în prezent grupa profesorilor plini, şi în mai mică măsură a conferenţiarilor, este exagerat de mare comparativ cu celelalte două grupe (asistenţi şi lectori). Explicaţia este legată de diferenţa de salarizare şi de uşurinţa cu care în anii 2000 se putea promova de la conferenţiar la profesor, comparativ cu astăzi când această promovare este, în multe domenii, aproape imposibilă. Dacă un conferenţiar cu 20 de ani vechime are un salariu tarifar de încadrare de 2.600 de lei pe lună, un profesor cu numai 5 ani de vechime în plus, are un tarifar de încadrare lunar cu 1.700 de lei mai mare decât respectivul conferenţiar. În această situaţie este explicabilă „goana” după obţinerea titlului de profesor universitar, vizibilă mai ales după anii 2000. Salarizarea în învăţământul superior devine, astfel, nu o problemă a lipsei banilor (aşa cum este în învăţământul preuniversitar) ci mai degrabă a injustei repartiţii a lor, salarizarea fiind ridicolă la baza sistemului şi din ce în ce mai „atrăgătoare” spre vârful lui.
            Sistemul universitar românesc are multe aspecte care merită discutate şi care pot fi îmbunătăţite, optimizate şi făcute în aşa fel încât să funcţioneze la întreaga lor capacitate, permiţând astfel ca universităţile din ţara noastră să intre în clasamentul Shanghai pe o poziţie cât mai onorabilă. Optimizarea şi creşterea calitativă a sistemului universitar românesc este posibilă şi ţine într-o mare măsură de cadrul legislativ din domeniu. Astăzi, legea educaţiei este departe de a oferi acest cadru optim de funcţionare. Desigur, legea se poate îndrepta, sau chiar se poate schimba, însă ceea ce este important este ca acest cadru legislativ complex să fie conceput şi conturat de oameni de meserie, de cadre didactice care cunosc realităţile învăţământului superior din România. Altfel, o lege făcută de neaveniţi nu face decât rău domeniului în care funcţionează. Recent, PNL a declanşat, prin comisiile sale de specialitate, o amplă acţiune de discutare a temelor din învăţământ şi educaţie, inclusiv din domeniul universitar. Acest lucru reprezintă un prim pas, extrem de important în normalizarea gestionării domeniului educaţiei şi cercetării. Demonstrează, de fapt, că onor conceptul România lucrului bine făcut poate fi aplicat cu succes în domeniul învăţământului şi al cercetării. Cu siguranţă, PNL are un eşantion semnificativ de cadre de specialitate în acest domeniu care sunt gata să-şi aducă aportul în redresarea şi revitalizarea acestui domeniu. La urma urmei, orice răscruce e un nou început, un început în care oameni cinstiţi şi oneşti, de calitate şi de mare probitate morală, pot oferi o nouă orientare învăţământului superior românesc, îl pot duce pe un drum mai bun, prin care să intrăm real în societatea europeană. Orice răscruce este importantă atâta timp cât oamenii sunt conştienţi de opţiunile pe care le au şi de destinaţia oferită de fiecare drum, iar la PNL oamenii sunt conştienţi şi determinaţi să aleagă cel mai bun drum. Drumul lucrului bine făcut!

                                                                                                Conf.dr. Silviu Costachie

duminică, 21 iunie 2015

Ce așteptări aveți de la viitorul guvern liberal? (II)



Asteptam, in fiecare zi a vietii noastre, o schimbare. Uneori ne intrebam de ce. Ei bine, eu cred ca ceva ce vine pe neasteptate si reprezinta o noutate, dar pozitiva, nu poate fi decat ceva constructiv, care  ne indreapta spre progres si cunoastere, spre noi experiențe.
Astfel ma gandeam eu, într-o zi, cam ce am putea astepta de la guvernul liberal in materie de educatie. Asistăm, în continuare, la paleta de evenimente educative, sperand sa se intample ceea ce noi, cadrele didactice ne-am dori. Uneori,insa, avem senzatia ca cineva, acolo sus, a uitat sa ne intinda o mana de ajutor. Poate pentru ca se lupta contra orei de religie? Cu toate astea, sunt sigura ca exista persoane care ar putea aduce imbunatatiri sistemului de invatamant.
Cand am fost intrebata ce asteptari as avea de la guvernul liberal in materie de educatie  m-am gandit imediat la aerisirea curriculei scolare, la schimbarea manualelor, care azi sunt aprobate, dar in realitate, la unele materii, acestea nu se mai tiparesc de 2 ani.
Ceea ce lipseste azi si asteptam, cu ardoare sa reinvie, necesare fiind pretutindeni, sunt respectul si consideratia. In ziua de azi suntem criticati, la fiecare colt, de catre diverse posturi de televiziune, apoi de parinti si elevi. Ba furam bani de la edituri, ba hartuim copii, alteori suntem chiar batausi. Exista unele elemente, exceptii de la regula, care nu intruchipeaza portretul perfect al unui profesor, dar oare in Parlament sau in alte domenii de activitate nu se fura, nu exista hartuiri? Peste tot sunt astfel de cazuri, doar ca la noi se cauta cu lumanarea un vinovat. De ce? Poate pentru a explica de ce salariile noastre nu merita a fi marite.
Ma intreb, insa, de ce ne-am rusina TOTI pentru ce face UNUL ? De ce suntem pusi la zid, iar parintii au pierdut increderea de a ne incredinta copiii? Eu socotesc ca un cadru didactic este o foarte importanta persoana in societate, deoarece el slefuieste bucatica de diamant, pe care o transforma intr-o piatra pretioasa, a carei stralucire se regaseste in toate medaliile de  la diferite competitii si concursuri scolare internationale.  Ei bine,astept de la guvernul liberal recunoasterea ca atare  a valorii cadrului didactic, gratie masurilor luate, care sa respire incredere, stima si pretuire, astfel incat familiile elevilor sa se indrepte, cu o alta viziune si impresie, catre scoala unde-si lasa copiii.
Apoi, avandu-i pe elevi in fata ochilor, mi-as dori ca ghiozdanele lor sa nu mai cantareasca intre 6-10 kg., distrugandu-le coloana. E necesar oare ca ei sa care atatea carti si caiete? Oare nu exista o alta modalitate de a reface legea educatiei, astfel incat sanatatea copiilor sa nu fie afectata? Mai putine materii in orar, posibilitatea de a accesa internetul  pentru mai multe informatii.
Sigur ca, respectul pleaca si de la formula salariala. Este mai mult decat necesar ca sa fie crescute retributiile personale, pentru că profesorul lucreaza mai mult de 8 ore/zi. El isi pregateste cursurile, apoi le sustine, corecteaza teste si lucrari, pregateste elevii pentru olimpiade si concursuri. Iata o alta asteptare, de mult dorita: alinierea salariilor profesorilor romani la nivelul celor europene, astfel incat, atunci cand participam la un proiect, sa nu ne fie rusine sa afirmam cat primim in Romania pentru munca prestata la scoala.
Revenind la aerisirea curriculei scolare si la asigurarea manualelor gratuite, care sa soseasca la timp,pe bancile  scolare, ma gandesc si la refacerea orarelor, astfel incat copiii sa nu mai ajunga noaptea acasa. Banci exista peste tot,baruri si restaurante la fel. De  ce nu s-ar construi si dota mai multe scoli, ca elevii sa poata invata la lumina zilei, eventual într-un singur schimb?
Si, pentru ca pregatirea cadrelor didactice sa se desfasoare la nivelul cel mai ridicat, ar fi bine ca toate cursurile  de perfectionare sa fie susținute financiar , cel putin 70%, de govern. Astfel profesorii nu se vor mai retrage de la cursuri, gandindu-se ca nu au posibilitatea  de a le achita. O alta solutie, mai economica, ar fi desfasurarea acestora on-line, desi  unele au mare nevoie de sistemul face-to-face. Cert este ca oamenii doresc sa se perfectioneze, dar nu-i ajuta salariile. Asa se intampla  si cu procurarea materialelor de care au mare nevoie. Si aici era binevenita acea suma, pe care cadrele didactice o primeau pentru achizitionarea de carti si material necesare la clasa, care ulterior a disparut.
Consider ca guvernul ar trebui sa doteze scolile, astfel incat dirigintii sa nu mai fie nevoiti sa stranga bani pentru achizitionarea de creta,vmarkere,vbureti,vsolutie de sters tabla, toner pentru  imprimanta, hartie igienica. De ce oare acestea nu pot fi asigurate de primarii sau alte organe care reprezinta  educatia? Scolile au nevoie de dotare cu banci, scaune si orice alt tip de materiale necesare procesului de predare-invatare-evaluare. Calculatoarele lipsesc din unele scoli, iar in altele ele exista, dar sunt asa de vechi, ca  de abia functioneaza. Elevilor li se cer abilitati digitale, dar uneori, unii nu au, nici acasa, nici la scoala un calculator functional la care sa invete. Se uita faptul ca acele clase foarte bune,” spuma” , sunt asa gratie faptului ca parintii investesc in dotarea lor cu tot ceea ce le trebuie elevilor, ca sa progreseze. Cei care nu au, fie se limiteaza sa studieze cu ce au la indemana, fie pleaca sa faca meditatii la diverse centre private, care sunt bine dotate. Dar ne aflam intr-un moment in care parintii s-au saturat sa tot ofere acesti bani si prefera, din start, unele scoli private, unde platesc o taxa, dar stiu ca copiii lor au de toate. Unde va ajunge invatamantul public, in acest caz?
Ce sa spunem apoi de lipsa tichetelor de masa si chiar de pauza efectiva, dedicata consumarii unui sandvis, in liniste? De ce nu am primi și noi, profesori și elevi, o masa caldă, așa cum există în școlile din Occident? Sporadic au aparut niste vouchere de sarbatori, dupa care au disparut si acestea. Am senzatia, uneori, ca cei de la conducere nu au iubit mult scoala si parca ar cauta sa se razbune, in fel si chip, pentru ce or fi patimit ei candva.
Cert este ca toti avem asteptari de la guvernul liberal. Mereu sperăm ca sistemul de educatie va fi pus la punct, iar imbunatatirile sa se faca printr-un dialog transparent cu noi, profesorii. Sperăm că  guvernul liberal ne va oferi libertatea de a ne spune cuvantul.

Ce așteptări aveți de la viitorul guvern liberal?



Această întrebare am lansat-o în week-end ca temă de reflecție pentru colegii mei din Comisia pentru educație și cercetare a Organizației PNL sector 5. 
Un raspuns a fost transmis de Adelina Ștefania Vîlcu:

In ultimii aproape 10 ani am vazut cum meseria de dascal – in acceptiunea ei larga-
s-a deprofesionalizat.
S-a pierdut pe imagine si, implicit, pe credibilitate. Sunt cunoscute publicului slabiciunile si erorile personale ale unor manageri si, din pacate, ale membrilor corpului didactic.
Mass-media a promovat noile valori ale societatii globalizante prin care tinerii au fost incurajati in falsa idee ca pot obtine un confort material rapid fara un efort intelectual sustinut pe termen mediu sau lung.
Reprezentanti de prim rang din domeniul politic au contribuit la minimizarea importantei acestei meserii intr-o societate europeana bazata pe principiul life long learning, exprimandu-si frustrarile personale in legatura cu scoala romaneasca.
Nu in ultimul rand, scaderea calitatii vietii a transformat meseria de dascal intr-o optiune deloc atractiva pentru resursa umana existenta pe piata si, pe de alta parte, in interiorul sistemului, deprecierea calitativa a procesului de predare-invatare-evaluare isi are cauza in decalajul insurmontabil dintre realitatea cotidiana a corpului didactic romanesc in ansamblul lui si standardele de viata ale corpului didactic european din care face parte.

Ce asteptam de la guvernarea liberala in domeniul educatiei?
Un cadru legal si parghii de decizie si control care sa permita profesionalizarea meseriei de dascal  si care sa o aduca mai aproape de proiectul de viata al colegilor nostri mai tineri si a celor din generatia mea (35-45 ani).

In Programul de guvernare propus de PNL, in capitolul Educatie, sunt foarte bine subliniate directiile care trebuie consolidate si dezvoltate pentru continuarea procesului de descentralizare si debirocratizare a sistemului de invatamant. Printre acestea am dori sa subliniem importanta catorva aspecte.
Controlul extern realizat de comisii la nivelul Parlamentului, Ministerului Educatiei si Cercetarii Stiintifice, Inspectoratelor scolare ramane o componenta necesara, cu caracter permanent in sistemul de invatamant romanesc. Este necesar sa se elaboreze o serie de criterii de masurare cantitativa si calitativa conform specificului institutiilor de invatamant-de stat, privat, filiere tehnologice, teoretice, colegii nationale- care sa fie aplicate periodic, coerent, la nivelul institutiilor de invatamant si in baza carora o data la 5 ani sa se realizeze un clasament al institutiilor de invatamant la nivel de judet, municipiu, regiune, tara. Credem ca acest lucru va stimula competitia inter-institutionala si va pune in valoare competentele manageriale si profesionale.
Asigurarea infrastructurii, prin aceasta intelegand nu numai spatii adecvate derularii activitatilor didactice dar si accesul la noile tehnologii si utilizarea ca practica curenta la clasa, este o conditie de bun-simt. Nu rare sunt cazurile in care, chiar in zona urbana, suntem in imposibilitatea de a ne desfasura o secventa didactica pentru ca accesul la Internet este mai mult decat greoi sau ne lipsesc calculatoarele, si, mai rau, le avem ca mobilier. Credem ca fondurile europene coroborate cu cele ale comunitatii locale vor corecta acest aspect.
Curriculum-ul national diferentiat pe filiere si specializari precum si sustinerea diferentiata a examenului de Bacalaureat este o realitate spre care ne indreapta piata muncii si nevoile de dezvoltare personala ale tinerilor.
Debirocratizarea  dascalului este mai mult decat necesara. Nu avem de ce sa-l transformam intr-un functionar. Consideram ca prezenta unui catalog, a unei condici, a planificarilor semestriale si anuale,  a fiselor de progres scolar pentru fiecare elev si la nivel de clasa, prin care orice cadru didactic ajunge sa constientizeze si sa regleze procesul de predare-invatare-evaluare si sa raspunda nevoilor de invatare ale fiecarui elev pe care il formeaza, un raport trimestrial individual bazat pe documente justificative din portofoliul personal si fisa de autoevaluare individuala la sfarsitul anului scolar sunt singurele documente necesare cadrului didactic.
Un concept remarcabil este asigurarea echitatii profesionale. Criteriul competentei trebuie sa aiba intaietate in fata oricaror altor criterii: varsta, vechime, origine, mediu de viata (rural/orasenesc), statut social, sau, din pacate, nepotism, favoritism etc.
Rezultatele profesionale obtinute in formare si perfectionare personala, rezultatele cu elevii de la clasa, foaia de parcurs a elevilor formati de profesor/dascal sunt factori decisivi care il recomanda in obtinerea motivarii financiare prin salariu, gradatie de merit, coeficient salarial modificat logaritmic si in evolutia carierei. Am aduce un amendament art. 253 spunand ca titularizarea la nivelul unitatii de invatamant ar fi recomandat sa se faca dupa o perioada de cel putin 3-4 ani de activitate in acea unitate scolara si cu acordul unanim al CP, pentru ca fiecare meserie isi are etapa ei de ucenicie si pentru ca acum, lucrurile nu se inatampla astfel.

Consideram ca toate aceste aspecte pot participa la profesionalizarea meseriei de dascal prin intermediul careia se formeaza si orienteaza creiere, ceea ce solicita o mare responsabilitate si un registru specific de discutie in comparatie cu alte profesii din Nomenclatorul ocupatiilor din Romania.