vineri, 14 august 2015

ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR DIN ROMÂNIA LA RĂSCRUCE DE DRUMURI



ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR DIN ROMÂNIA
LA RĂSCRUCE DE DRUMURI

            În urmă cu patru ani scriam, împreună cu mai tânărul coleg Florin Emanuel Marinescu, o lucrare intitulată „Învăţământul superior din România la răscruce de drumuri” în care -pentru prima dată- învăţământul superior din ţara noastră era pus sub lupă, pentru o perioadă semnificativă a existenţei sale, şi anume 1950-2010.
            Hotărâsem să scriem această carte, nu foarte mare, doar 126 de pagini, din dorinţa de a cunoaşte şi înţelege mai bine realităţile româneşti ale unui domeniu -zic eu- fundamental al existenţei poporului român şi al naţiunii noastre: educaţia.
            După un an întreg de cercetări şi informări desfăşurate în principalele instituţii ale Statului Român responsabile cu acest domeniu, vedea lumina zilei această carte, care -în opinia noastră- avea două mari „sarcini” de rezolvat: să analizeze şi să prezinte cifric şi faptic situaţia învăţământului superior din România începând cu anul 1950 şi terminând cu sfârşitul anului 2010 şi să încerce să explice de ce învăţământul superior din România se află astăzi (în anul 2011 de fapt...) la o mare răscruce de drumuri, decisivă pentru evoluţia viitoare nu numai a acestui domeniu dar mai ales pentru evoluţia societăţii româneşti, şi chiar pentru existenţa naţiunii române aşa cum o ştim astăzi.
            Astăzi, la aproape patru ani de la apariţia cărţii, realizez faptul că acum, mai mult decât oricând, această problemă a învăţământului superior din România este de stringentă actualitate, extrem de importantă pentru societatea pe care o pregătim pentru anii viitori. Citind capitolul dedicat Educaţiei şi Cercetării din Strategia de Guvernare a PNL, pot să îmi dau seama cât de actuale sunt problemele ridicate în paginile acelei cărţi. Spun acest lucru nu numai pentru că în Strategia Naţională se regăsesc cele mai importante probleme care macină învăţământul superior din ţara noastră, dar mai ales pentru că transformarea profundă a societăţii noastre, deci implicit şi a sistemului de educaţie, devine o necesitate imperativă pe care nu o putem ignora. Sintagma România lucrului bine făcut ascunde în ea un profund adevăr: tot ceea ce facem, în orice domeniu, trebuie bine făcut! Şi acest lucru se dovedeşte mai ales în domeniul educaţiei şi al cercetării ştiinţifice.
            Învăţământul superior reprezintă un domeniu elitist al educaţiei. Este aceea parte a sistemului de educaţie naţional care are menirea de a finaliza pregătirea profesională a studenţilor. Dar învăţământul superior nu se ocupă doar cu pregătirea profesională a studenţilor. Acest sistem are şi o altă valenţă, aş spune cu mult mai importantă decât pregătirea „profesională” a viitorilor specialişti, şi anume pregătirea pentru a deveni oameni întregi, reali, adevăraţi, pe care societatea să se poată baza şi care să transmită mai departe urmaşilor lor esenţa societăţii româneşti, aşa cum este ea „rotundă” şi „dodoloaţă”. Din păcate, însă, educaţia, ca de altfel întreaga societate românească, se află într-o comă profundă şi perpetuă de 25 de ani încoace. Şi pentru ca moartea să fie nu numai clinică, ci şi ireversibilă, clasa politică românească, mai ales cea a ultimilor ani, a reuşit să distrugă până şi ultima redută a rezistenţei educaţiei şi învăţământului, şi anume profesorul! Dacă în urmă cu ani şi ani, în perioada interbelică, dar pentru anumite domenii chiar şi în negrii ani ai comunismului, universităţile din România au avut ca dascăli adevătate personalităţi ale domeniilor respective, profesori extraordinari, adevărate valori ale ştiinţei şi culturii româneşti, din păcate astăzi, odată cu schimbarea generaţiilor, ne dăm seama că şcoala înaltă românească tinde să devină mai degrabă o superbă şi viabilă fabrică naţională de diplome, spre disperarea oamenilor conştienţi care îşi dau seama ce efecte dezastruase poate avea acest proces pe termen mediu şi lung pentru întreaga noastră societate.
            Dacă ne uităm la tabloul general al învăţământului superior din România nu putem ignora faptul că în ultimii 25 de ani a trecut prin transformări colosale, unele „mai bune decât altele”!.. După boom-ul natalist înregistrat în România la sfârşitul anilor ´60, după Revoluţie am asistat la o adevărată explozie a numărului studenţilor din România. De la aproape 160.000 studenţi în 1989, la începutul deceniului doi al mileniului trei, România avea aproape 1 milion de tineri cuprinşi în forme de stat sau particulare ale învăţământului superior. Această „explozie demografică” a învăţământului superior, justificată de unii prin subdezvoltarea sistemului universitar în perioada comunistă şi prin ”necesitatea tot mai crescândă de specialişti înalt calificaţi”(!!!), venea în condiţiile în care nivelul şomajului în anul 2003 de exemplu, atingea valoarea de 13,5%, demonstrând fără putere de tăgadă realitatea „amară” a uneia dintre cele mai grele probleme ale învăţământului superior românesc, şi anume slaba, excesiv de slaba, absorbţie a specialiştilor pe piaţa forţei de muncă înalt calificată. Într-adevăr, una dintre cele mai importante probleme legate de învăţământul superior este slaba valorificare a forţei de muncă rezultate din pregătirea universitară. Zeci de procente din totalul absolvenţilor de studii superioare, atât de la stat cât şi de la particular, intră direct în şomaj, odată cu finalizarea studiilor. Mulţi dintre studenţi, ajunşi la terminarea primului ciclu universitar, preferă să intre la master, în al doilea ciclu universitar, numai pentru a prelungi agonia lipsei locurilor de muncă cu măcar încă doi ani. Mai mult, zeci de procente din totalul absolvenţilor de studii superioare, de licenţă şi de master, reuşesc să se încadreze în muncă, în job-uri cu mult sub nivelul pregătirii lor profesionale. Mulţi dintre foştii mei studenţi sunt vânzători la McDonalds, la Vodafone sau mai ştiu eu pe la ce firme care nu au absolut nimic comun cu meseria pe care şi-au ales-o. Să nu uităm că din totalul absolvenţilor uneia din cele mai prestigioase facultăţi a Universităţii din Bucureşti, anul trecut, doar 16% şi-au găsit un loc de muncă în domeniul în care s-au pregătit şi asta în condiţiile în care la admitere concurenţa la această facultate este în jur de 13 candidaţi pe loc! Şi asta în condiţiile în care domnul prim-ministru actual vorbea de crearea a peste 1 milion (!!!) de noi locuri de muncă, în special pentru tineri, inclusiv tineri cu înaltă pregătire profesională!
            Un alt element interesant legat de transformarile pe care învăţământul superior din România le-a suferit în ultimele perioade este şi cel legat de învăţământul privat. Dacă în 1992, anul în care apare învăţământul superior privat în ţara noastră, raportul între învăţământul de stat şi cel privat era de 64 la 36%, în 2010, acest raport ajunsese la 50%/50%. Explicaţia trebuie căutată în nivelul pregătirii şcolare oferit de unităţile private şi de provenienţa cadrelor care predau în acest sector.
            Un subiect care cu siguranţă va fi discutat în cadrul comisiilor de specialitate este cel legat de structura învăţământului superior din România. Dacă până în 1989, economia românească era bazată pe dezvoltare industrială intensivă, ceea ce ducea la un necesar foarte mare de absolvenţi în domeniul ştiiţelor exacte şi al ştiinţelor tehnice, în prezent societatea românească este bazată pe activităţi terţiare şi cuaternare, ceea ce schimbă necesarul absolvenţilor de studii superioare către ştiinţe umaniste, economice, juridice etc. Această schimbare este obstrucţionată de inerţia care patronează acest sistem de învăţământ universitar, inerţie datorată în special greutăţii cu care cadrele didactice se adaptează la noile realităţi ale societăţii. În plus, structura pe grupe de vârstă a cadrelor didactice, care arată o majoră îmbătrânire a corpului didactic universitar accentuează acest fenomen. Profesorii universitari, mare parte dintre ei promovaţi rapid după anii 1995-1996, nu au reuşit să se adapteze noilor cerinţe şi deschiderii europene pe care sistemul universitar trebuie să-l aibă. Mulţi dintre ei nu vorbesc în mod cursiv o limbă internaţională, nu sunt stăpâni pe tehnica IT iar metodele de predare folosite în faţa studenţilor sunt specifice sfârşitului de deceniu şapte al secolului trecut! În aceste condiţii, cu greu se poate vorbi de o dinamică sănătoasă a învăţământului superior românesc....
            Toate aceste elemente trebuie să fie luate în seamă atunci când se vorbeşte de ierarhia universitară, element de bază de care va depinde din ce în ce mai mult finanţarea în domeniul universitar. Ierarhizarea universităţilor reprezintă un subiect extrem de delicat, pentru că acest domeniu influenţează în mod direct activitatea didactică din universitate dar şi nivelul de cointeresare al profesorilor. Din păcate, în ultimii ani am asistat doar la nenumărate promisiuni în acest domeniu, guvernul ocolind în permanenţă problema normării şi a salarizării, în special a gradelor didactice de la baza ierarhiei salariale, asistenţi şi lectori. Acest lucru s-a văzut în scăderea permanentă a numărului de tineri interesaţi în a desfăşura o carieră universitară, o pierdere imensă pentru educaţia generaţiilor viitoare ale României.
            Unul dintre cele mai importante elemente care îşi pune amprenta asupra calităţii învăţământului superior, în ansamblu, este cel legat de structura piramidei cadrelor didactice din domeniul universitar. Dacă în 1989 (situaţie continuată până în anii ´95-2000) raportul între numărul de asistenti-lectori-conferenţiari şi profesori plini, era aproximativ normal, asigurand o evoluţie ulterioară sănătoasă a forţei de muncă din domeniu, în prezent grupa profesorilor plini, şi în mai mică măsură a conferenţiarilor, este exagerat de mare comparativ cu celelalte două grupe (asistenţi şi lectori). Explicaţia este legată de diferenţa de salarizare şi de uşurinţa cu care în anii 2000 se putea promova de la conferenţiar la profesor, comparativ cu astăzi când această promovare este, în multe domenii, aproape imposibilă. Dacă un conferenţiar cu 20 de ani vechime are un salariu tarifar de încadrare de 2.600 de lei pe lună, un profesor cu numai 5 ani de vechime în plus, are un tarifar de încadrare lunar cu 1.700 de lei mai mare decât respectivul conferenţiar. În această situaţie este explicabilă „goana” după obţinerea titlului de profesor universitar, vizibilă mai ales după anii 2000. Salarizarea în învăţământul superior devine, astfel, nu o problemă a lipsei banilor (aşa cum este în învăţământul preuniversitar) ci mai degrabă a injustei repartiţii a lor, salarizarea fiind ridicolă la baza sistemului şi din ce în ce mai „atrăgătoare” spre vârful lui.
            Sistemul universitar românesc are multe aspecte care merită discutate şi care pot fi îmbunătăţite, optimizate şi făcute în aşa fel încât să funcţioneze la întreaga lor capacitate, permiţând astfel ca universităţile din ţara noastră să intre în clasamentul Shanghai pe o poziţie cât mai onorabilă. Optimizarea şi creşterea calitativă a sistemului universitar românesc este posibilă şi ţine într-o mare măsură de cadrul legislativ din domeniu. Astăzi, legea educaţiei este departe de a oferi acest cadru optim de funcţionare. Desigur, legea se poate îndrepta, sau chiar se poate schimba, însă ceea ce este important este ca acest cadru legislativ complex să fie conceput şi conturat de oameni de meserie, de cadre didactice care cunosc realităţile învăţământului superior din România. Altfel, o lege făcută de neaveniţi nu face decât rău domeniului în care funcţionează. Recent, PNL a declanşat, prin comisiile sale de specialitate, o amplă acţiune de discutare a temelor din învăţământ şi educaţie, inclusiv din domeniul universitar. Acest lucru reprezintă un prim pas, extrem de important în normalizarea gestionării domeniului educaţiei şi cercetării. Demonstrează, de fapt, că onor conceptul România lucrului bine făcut poate fi aplicat cu succes în domeniul învăţământului şi al cercetării. Cu siguranţă, PNL are un eşantion semnificativ de cadre de specialitate în acest domeniu care sunt gata să-şi aducă aportul în redresarea şi revitalizarea acestui domeniu. La urma urmei, orice răscruce e un nou început, un început în care oameni cinstiţi şi oneşti, de calitate şi de mare probitate morală, pot oferi o nouă orientare învăţământului superior românesc, îl pot duce pe un drum mai bun, prin care să intrăm real în societatea europeană. Orice răscruce este importantă atâta timp cât oamenii sunt conştienţi de opţiunile pe care le au şi de destinaţia oferită de fiecare drum, iar la PNL oamenii sunt conştienţi şi determinaţi să aleagă cel mai bun drum. Drumul lucrului bine făcut!

                                                                                                Conf.dr. Silviu Costachie

Un comentariu:

  1. Taxa scolara!
    http://www.magazincritic.ro/2015/09/05/important-taxa-scolara-pentru-sustinerea-educatiei-si-cercetarii-o-propunere-legistlativa-pentru-guvernati/

    RăspundețiȘtergere